Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii

Au trecut zile. Au trecut nopți. Nu mai dormisem de multă vreme. Dintotdeauna am considerat că trupul are nevoie de odihnă, nu am știut că nu se poate odihni fără suflet. Am ajuns să înțeleg termenul de ”zombie” însă fără setea de creier. Devenise o obișnuință să ies noaptea din casă pentru o gură de aer. Unii se odihneau în pat… eu mergând pe străzi.

În timpul zilei treceam printre ei ca și cum nu aș fi existat. Nimeni nu se uită la tine dacă nu ai suflet. Toți treceau prin mine, eram invizibil. Trupul se îmbolnăvea din ce în ce mai tare. Îmi doream să plec… fie sus… fie jos…. nici nu mai conta. Voiam să plec odată!

Mi-am revăzut sufletul din întâmplare… l-am privit de la distanță. Nu am avut curaj să mă apropii, de frică să nu-l sparg. Zâmbea…. Doamne! Ce senzație frumoasă! Sufletul meu zâmbea din nou! Dar… nu era același zâmbet… acel zâmbet sincer și inocent. Era un alt zâmbet. Sufletul meu se schimbase enorm de mult. Oare se îmbolnăvise și el odată cu trupul meu? Nu zâmbea sincer… era un zâmbet parcă desenat… ca și cum cineva i-ar fi ordonat să o facă. Oare asta ne așteaptă dincolo? Zâmbete false? Zâmbete desenate? Asta e viața eternă pe care sperăm să o avem? Prefer o viață scurtă dar trăită!

Nu mai voiam să plec. Poate că de asta mi s-a arătat sufletul. Știa că am nevoie să văd ce mă așteaptă dincolo. Și am ales să rămân singur și invizibil printre ei toți. Chiar dacă-mi sunt nepăsători, sunt ai mei, e lumea unde până acum am trăit bine. Am învățat să zâmbesc sincer, am văzut cât de dureros e un zâmbet fals. Am ales să-i ajut pe fiecare din ei. Fie cu un zâmbet sincer, fie cu o îmbrățișare… sau cu ambele pe cei doritori.

Într-o zi… cineva s-a lovit de mine. Oare ce s-a întâmplat? Cum de nu mai sunt invizibil? Oamenii fără suflet sunt invizibili! Oare… mi-o fi crescut alt suflet? Acel cineva mi-a zâmbit frumos… Nu mă așteptam. Însă… nu a durat mult. Mă simțeam gol din nou… parcă fără suflet…

Corpul meu începuse ușor ușor să cedeze… dar nu m-am oprit. E sfârșitul lumii, nu al meu! Eu mai am de salvat! Eu am prieteni! Trebuie să-i ajut! Chiar dacă… sunt invizibil.

Dintotdeauna am avut impresia că sunt urmărit de numărul 14. Pe 14 m-am născut, pe 14 m-am angajat, pe 14 m-am logodit, stau la ap. 14, la 14 ani mi-am făcut buletin, nașii mei stau la ap. 14… Prea multe coincidențe! Devenise o fobie! Oriunde vedeam 14, mă întorceam. Ajunsesem să fug de 14! Într-o zi trebuia să ajung la birou la ora 13:30, eram în stația de autobuz, mă uit la ceas: 14:01. Am dat vina pe oră, e ora 14, de aia am întârziat, de aia nu vine autobuzul. Spre surprinderea mea, a ajuns și autobuzul… la 14:14!!! Nu m-am urcat, l-am așteptat pe următorul.

Ceea ce eu nu realizam e că de fiecare dată, numărul 14 aducea ceva frumos (haterii vor spune că am dreptate, mai puțin cu data nașterii): mi-am făcut buletin, m-am angajat, m-am logodit, sosise autobuzul!!! Toate aceste lucruri erau pozitive. Nu a murit nimeni pe 14! Mi-am creat o fobie ca un prost.

Vă amintiți și voi sfârșitul lumii. Nu a fost pe 14! Aș fi putut să jur că va veni pe 14! Dar nu… Sfârșitul lumii a fost pe 17!

Și nu… nu a așa a fost scris. Așa am ales eu, pe 17. Poate că dacă alegeam să fie pe 14 ar fi fost un sfârșit frumos. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Retrăiesc sfârșitul lumii în fiecare zi și încerc să aflu unde am greșit, de ce unii sunt plini de viață și eu nu? Chiar contează că nu mergeam la biserică?!?

Îmi amintesc că am ajuns acasă obosit, mahmur după o petrecere. Am dansat și am sărit toată noaptea. Nu m-a luat prin surprindere. În drum spre casă simțeam ce va urma. Am ajuns acasă și m-am băgat cu frică la somn, avem emoții…. e 17, e sfârșitul lumii și eu voi dormi. M-am trezit… eram încă viu. După o luptă grea, sufletul mi-a părăsit corpul… nu a încuiat ușa, a lăsat-o descuiată. Am sărit din pat și am bătut ușa în cuie. Nu vreau alt suflet! Am crezut că va pleca sus, dar i-am auzit pașii pe scări… a ales să coboare… sau poate că eu am ales să coboare. Se spune că în acele momente toată viața îți trece prin fața ochilor. Eu nu vedeam nimic, era întuneric… și tot ce auzeam.. erau pașii și lacrimile ce se scurgeau pe obrajii sufletului. Eu nu am crezut că un suflet poate plânge. Credeam că eu plâng… dar nu, doar sufletul poate plânge.

Stăteam neclintit… am realizat că trecuse ore în șir… lumea deja se prăbușise în jurul meu. Am deschis ochii și am văzut că sunt singurul fără suflet. Ceilalți au decis să meargă împreună cu sufletul lor, fie sus, fie jos. Eu am ales să merg singur, doar cu trupul. Am realizat că devenisem o fantomă, eram invizibil, eram doar un trup bolnav… fără suflet.

Mi-au spus șoptit, dar… la mine s-a auzit ca și cum cineva mi-ar fi țipat în ureche… 20 iunie! E termenul limita conform celor ”specializați” în domeniu, cu mai mulți ani de școală decît mine. Dar se pare că cineva de dincolo nu mă dorește.. mă bucur cumva căci încă nu mă simt pregătit, simt că mai am ceva de făcut, mai am multe de dăruit. Din păcate, nu găsesc pe nimeni care să merite darurile mele. Le voi lăsa în drum, să se servească care și cum dorește, lupta mea nu-și mai are rostul iar soldații m-au părăsit de ceva vreme. Sunt singur cu singurătatea mea.

Am scris și câteva rânduri sufletului meu, însă a refuzat să-mi răspundă. Oare.. am fost prea dur?

”Draga mea, mi-aș fi dorit să fi petrecut împreună tot timpul din lume. Din păcate, al meu s-a oprit aici. Îmi pare rău că nu ai vrut să mă îmbrățișezi în fiecare zi, să-mi zâmbești mai des și ai ales să păstrezi distanța. Recunosc, cu zâmbetul tău mă hrăneam, fiecare zâmbet îmi oferea o zi în plus de viață. Te-ai zgârcit, căci ești o mică răutate. Abia aștept să ne revedem aici, unde soarele nu are curaj să răsară iar luna strălucește de tristețe.”

Priveam des în jurul meu, fiecare cu sufletul său iar eu… încă mi-l căutam. Îl zărim într-o seară, sclipea.. sau mă rog.. încerca să sclipească ca un licurici doar că lumina era cam slabă. Atunci am realizat că am nevoie de un nou suflet, nu vreau să fie sclipitor, nu vreau să fie perfect, nu vreau să zâmbească… pur și simplu nu vreau să mintă. Vreau să-l fac eu să zâmbească, să fiu perfect pentru el, să-l fac să sclipească.

Am plecat în căutarea lui, cu noi arme (aceleași arme vechi.. însă scuturate bine de praf), cu noi idealuri (aceleași idealuri… însă scuturate bine de praf), cu noi papuci (același model, că cei vechi se găurise-n talpă). Nu râde, nu e deloc amuzant să cauți printr-o mulțime de oameni, fiecare cu sufletul său, un suflet părăsit.. gata să primească o îmbrățișare…

Prea multe puncte… și totuși continui să le folosesc.. punctele sunt singurele ce mă ajută să-mi revin, psihic.. căci fizicul meu necesită un suflet ce e gata să fie curățat de praf întru sclipire.

Iubeam să privesc luna plină… și începusem să urmăresc pe calendarul ortodox doar ca să văd când e lună plină căci nu dau doi bani pe sărbătorile lor, am văzut și simțit mult prea multe ca să mă cobor la nivelul sărbătorilor… Într-o noapte cu lună plină am zărit un grup de suflete…

Stau întins pe canapeaua asta enervantă prin sunetele ce le scoate la fiecare mișcare. Sorbesc câte o gură din sticla de Jack și beau juma de pahar de Cola, să sting. La fiecare mișcare îmi apare pe buze un zâmbet, îmi amintesc de sunetele scoase de canapea de pe vremea când eram împreună. Sunt mahmur, aseară am fost în club iar acum soarele a reușit să-și facă loc printre jaluzelele deranjate de mâță. E marți, o altă a doua zi din săptămână. De ce de fiecare dată când încerc să uit de tine îmi amintesc și mai multe? Mai multe clipe faine petrecute împreună…

Mai sunt zeci de femei frumoase, crețe, șatene sau brunete, fie blonde. De ce îmi stai în creier? Cum ai reușit să intri unde nici profa de mate nu a reușit vreodată? Mi-ai cerut să nu te mai caut și că nici tu nu mă vei căuta și totuși ești aici.. ce vrei de la mine?
Ești o bunăciune de când te-am cucerit făh! Iar ca să vorbesc pe limba ta aș spune că din punct de vedere fizic, arăți foarte bine. Îmi amintesc de plimbări, ieșiri, filme, certuri.. și de împăcările alea faine pe care numai noi știam cum să le facem, cum eram gata de acțiune doar privindu-ți fundul… cum eram gata după fiecare bere, cum te priveam când eram beat… iar acum sunt beat tot timpul… de ce nu profiți?!?

Ai plecat, ți-ai luat lucrurile și te-ai mutat…. în mine. Am copilărit împreună, am trăit împreună și ne-am creat amintiri împreună în speranța că vom trăi împreună. Am ajuns să fiu bărbatul pe care ți-l dorești, bărbatul pe care îl așteptai atunci, a ajuns…. cu întârziere. Alege!

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Post comment